TEME BIOLOGIE

DROGUL – pericol pentru toţi!

Principalii termeni referitori la droguri:



*

drogul - este substanţa licită sau ilicită al cărei consum (din motive medicale sau din alte motive) determină fenomene de dependenţă şi toleranţă.

Ex: alcoolul, tutunul, tranchilizantele, amfetaminele, cannabis, cocaina, opiul şi derivaţii săi, methadona, LSD, solvenţii.

*

dependenţa - este fenomenul caracterizat prin nevoia imperioasă sau persistentă de a continua utilizarea drogului, ignorând consecinţele în plan fizic, psihologic şi social, în scopul obţinerii unei stări de bine sau pentru a evita starea de disconfort generată de întreruperea consumului substanţei respective.
*

toleranţa - este fenomenul de adaptarea a organismului consumatorului la prezenţa unei substanţe denumite generic „drog”.
*

sevrajul – denumit şi „sindrom de abstinenţă” reprezintă un ansamblu de simptome fizice şi psihice, ce apare la întreruperea administrării unei substanţe psihoactive, la administrarea unei doze insuficiente din această substanţă sau după administrarea unui medicament cu proprietăţi antagoniste faţă de cea psihoactivă.





Aspecte de ordin legislativ



Sancţionarea traficului şi a altor operaţiuni ilicite cu substanţe aflate sub control naţional sunt prevăzute în capitolul 2 al Legii Nr.143 din 26 iulie 2000 PRIVIND COMBATEREA TRAFICULUI ŞI CONSUMULUI ILICIT DE DROGURI. Conform art.2 (alin1): cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea sub orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

Dacă faptele de mai sus au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi (art.2 alin2).

În art. 4 se prevede: cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deţinerea de droguri pentru consum propriu, fără drept, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 5 ani.

În art. 5 se arată că: punerea la dispoziţie, cu ştiinţă, cu orice titlu, a unui local, a unei locuinţe sau a oricărui alt loc amenajat, în care are acces publicul, pentru consumul ilicit de droguri ori tolerarea consumului ilicit în asemenea locuri se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.





DE REŢINUT!!



Nu se pedepseşte persoana care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală denunţă autorităţilor competente participarea sa la o asociaţie sau înţelegerea în vederea comiterii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-10, permiţând astfel identificarea şi tragerea la răspundere penală a celorlalţi participanţi. (art.15)

Conform art. 16: persoana care a comis una din infracţiunile prevăzute la art. 2-10, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

Drogurile şi alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunilor prevăzute la art. 2-10 se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.(art.17, alin1)

Se confiscă, de asemenea, banii, valorile sau orice alte bunuri dobândite prin valorificarea drogurilor şi a altor bunuri. (art.17, alin2)





Dependenţa de droguri



Pentru că în România, media de vârstă a consumatorilor de droguri ilegale a scăzut în ultimii ani de la 20-25 de ani la 15 ani, cea mai mare teamă a oricărui părinte este legată de posibilitatea ca propriul lui copil să fie tentat de consumul de droguri şi să devină dependent.

În cursul anului 2003, sub auspiciile Consiliului Suedez pentru Informaţii privind Alcoolul şi Alte Droguri şi ale Consiliului Europei prin Grupul Pompidou, Ministerul Sănătăţii şi Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Sănătate au realizat un studiu privind consumul de alcool, tutun şi droguri în şcoli. Rezultatele arată că, faţă de anul 1999, consumul de tutun, droguri şi alcool s-a amplificat. Conform studiului naţional „ESPAD 2003” efectuat pe un eşantion de elevi în vârstă de 16 ani, prevalenţa consumului de tutun este de 64%. În acelaşi timp, un procent de 80% dintre aceştia a consumat cel puţin o dată alcool. În ceea ce priveşte consumul de amfetamine, acesta s-a dublat, iar cel de ecstasy s-a triplat în comparaţie cu anul 1999. Numărul consumatorilor de heroină este estimat la aproximativ 24.000 de persoane în Bucureşti, ceea ce reprezintă 1% din totalul populaţiei.

Foarte puţini părinţi se aşteaptă ca fiii sau fiicele lor să nu consume niciodată alcool sau să nu încerce să fumeze, pentru că aceste produse li se par mai puţin nocive şi nu sunt în afara legii. Tinerii de azi, însă, nu văd nici o diferenţă între consumul de tutun, alcool şi cel de droguri ilegale uşoare deşi, ar trebui să fie conştienţi că, separat de efectul dăunător al drogului în sine, chiar şi implicarea întâmplătoare sau experimentarea acestora este o activitate ilegală şi se poate solda cu dosar penal.

Alarmant este faptul că sunt foarte tineri dar şi că, mulţi dintre ei se înscriu din start în categoria „greilor", studiile indicând o trecere într-un timp relativ scurt, de la consumul de droguri uşoare - canabis, marijuana - la consumul de droguri tari (heroina şi drogurile de sinteză). Consumul de heroină injectabilă va determina la rândul lui consecinţe dramatice pe termen mediu şi lung asupra sănătăţii publice prin înmulţirea simţitoare a cazurilor de SIDA, hepatită B,C, tuberculoză.

Tinerii care devin dependenţi de consumul de droguri vor deveni în scurt timp delincvenţi de drept comun, asta întrucât printre metodele prin care obţin bani pentru „o linie", pe lângă furtul banilor din casa părinţilor şi vânzarea bunurilor de valoare de la domiciliu, se numără adesea spargerea maşinilor şi vânzarea „ponturilor" pentru apartamente în care se poate „opera".





Riscurile consumului de droguri



Societatea condamnă cu vehemenţă pe consumatorii de droguri ilegale dar, manifestă o relativă toleranţă faţă de consumatorii de alcool şi tutun. În realitate însă, şi fumatul şi consumul frecvent şi excesiv de alcool pot determina toleranţă şi dependenţă ducând la afecţiuni ale inimii, tractului digestiv, ficatului, plămânilor şi sistemului nervos central.

Drogurile precum alcoolul, heroina şi tranchilizantele consumate regulat pot duce la modificarea reacţiilor biochimice normale din organism şi dacă nu se continuă administrarea dozelor apar simptomele specifice abstinenţei (tremurături, transpiraţii, simptome asemănătoare gripei). În plus, din cauza faptului că sunt depresoare, ele încetinesc reacţiile organismului şi produc o stare de somnolenţă, capacitatea de coordonare a mişcărilor este afectată iar persoana poate cădea şi se poate accidenta cu uşurinţă.

Drogurile precum amfetaminele, cocaina, ecstasy sunt stimulente puternice, ducând la o descărcare de energie care poate fi fatală în cazul celor care au probleme cu tensiunea arterială.

Consumatorii de LSD suferă de halucinaţii şi pot fi extrem de tulburaţi după administrare, capabili să comită acte periculoase, în special dacă erau anxioşi sau foarte supăraţi înainte să ia drogul.





Depistarea consumatorilor de droguri



Indicii care pot sugera consumul:

*

schimbarea bruscă a comportamentului;
*

treceri fără motiv de la veselie la tristeţe, uneori chiar agresivitate neobişnuită, şi de la agresiune la linişte şi chiar delăsare;
*

pierderea apetitului alimentar, ochi injectaţi;
*

pierderea gradată a interesului pentru şcoală, muncă, hobby-uri, sporturi, prieteni;
*

stări de somnolenţă şi apatie necaracteristice, oboseală excesivă fără o cauză aparentă;
*

cheltuieli excesive, dispariţia banilor sau a unor obiecte de valoare din casă;
*

pete neobişnuite, mirosuri ciudate pe piele sau îmbrăcăminte;
*

schimbarea grupului de prieteni, precum şi tendinţa de tăinuire a acestor "prieteni" , folosirea unui jargou diferit de cel anterior.





Măsuri de prim ajutor



Măsurile de prim ajutor acordate de familie sau de persoanele din anturajul consumatorului de droguri sunt de multe ori decisive în salvarea vieţii acestuia.

Dacă persoana este tensionată, panicată, în urma unui consum de halucinogene, stimulente de tipul amfetaminelor, a ecstasy-ului sau a unor doze crescute de cannabis, conduita de urgenţă pe care trebuie să o adoptaţi este:

*

să înlăturaţi din jur privitorii curioşi şi să conduceţi persoana într-un loc ferit de zgomote şi lumini puternice;
*

să calmaţi persoana vorbindu-i încet şi explicându-i că panica va trece pe măsură ce drogul îşi va pierde din efect;
*

să o încurajaţi să respire adânc şi rar pentru a nu se sufoca în accesele de panică;
*

să încercaţi să aflaţi ce drog a consumat pentru a transmite acest lucru celor de la Salvare în caz că starea de sănătate se înrăutăţeşte brusc.





Dacă persoana este foarte deshidratată sau încălzită în urma consumului de amfetamine sau ecstasy şi în urma de depunerii unui efort susţinut în timpul dansului, (în cazul în care consumul de droguri s-a realizat într-o discotecă sau la o petrecere într-un loc neaerisit), are dure de cap, ameţeli, vărsături, are o senzaţie bruscă de oboseală şi transpiraţia este absentă:

*

se recomandă odihnirea în spaţii aerisite, consumul de sucuri de fructe şi snacks-uri sărate pentru reechilibrarea hidro-electolitică, consumul de lichide nealcoolice cam jumătate de litru pe oră pentru rehidratare.





Dacă persoana îşi pierde starea de conştienţă



*

primul lucru pe care trebuie să-l facă salvatorul este să se asigure că persoana leşinată respiră normal în continuare iar dacă respiraţia nu este perceptibilă, să-i facă respiraţie gură la gură;
*

în scop preventiv, pentru a nu-şi înghiţi limba sau dacă varsă, să nu se sufoce, persoana în stare de inconştienţă va fi poziţionată culcată pe-o parte cu genunchiul uşor îndoit, cu capul întors spre lateral şi braţele flexate de-o parte şi de alta a capului;
*

la sosirea ambulanţei se vor oferi toate informaţiile în legătură cu ce a consumat şi când, iar dacă acest lucru nu se cunoaşte, atunci, ce recipiente sau pulberi s-au găsit lângă persoana în stare de inconştienţă - acest lucru va folosi personalului medical la stabilirea rapidă a celui mai bun antidot.


Vaccin


Vaccinarea este o metodă de imunizare activă profilactică împotriva unor boli, prin inocularea unui vaccin.

Vaccinurile sunt preparate biologice dotate cu proprietăţi antigenice, care declanşează apariţia răspunsului imun la organismele supuse vaccinării.

Protecţia imunologică se instalează după interval de timp variabil de la inoculare (săptămâni, luni), în funcţie de vaccin, şi este de lungă durată (ani).

Vaccinarea şi termenul de vaccin au fost introduse în medicină de medicul generalist englez Edward Jenner, în anul 1796, cu ocazia descoperirii primului vaccin, împotriva variolei.

În prezent toate ţările şi-au elaborat propriile scheme naţionale de vaccinare împotriva bolilor infecţioase. În România, vaccinarea copiilor începe de la vârsta de 2 ore, cu administrarea primei doze de vaccin împotriva hepatitei B.

Vaccinoprofilaxia se poate realiza:

* în cadru organizat, prin campanii de vaccinare înscrise în programele obligatorii de imunizare din fiecare ţară
* în situaţia declanşării unor focare infecto-contagioase ale căror boli beneficiază de un vaccin corespunzător
* opţional, pentru profilaxia bolilor pentru care există vaccin specific, dar care nu este inclus în programele obligatorii de imunizare.

Cuprins
[ascunde]

* 1 Clasificarea vaccinurilor
o 1.1 După mecanismul de acţiune
o 1.2 După conţinutul biologic
o 1.3 După specia ţintă
* 2 Vaccinarea la om
o 2.1 Istoric
o 2.2 Vaccinări cu obligativitate generală
o 2.3 Vaccinări cu obligativitate selectivă
o 2.4 Vaccinări opţionale
o 2.5 Reacţii adverse şi efecte secundare postvaccinale
* 3 Vaccinarea la animale
o 3.1 Istoric
o 3.2 Vaccinuri de uz veterinar
* 4 Contribuţii româneşti în domeniul vaccinărilor
* 5 Vezi şi
* 6 Bibliografie
* 7 Legături externe

[modifică] Clasificarea vaccinurilor
[modifică] După mecanismul de acţiune

* Vaccinuri care acţionează prin activarea mecanismelor imunităţii umorale (producerea activă de anticorpi specifici de către organismul vaccinat). Din această categorie fac parte majoritatea vaccinurilor.
* Vaccinuri care acţionează prin activarea mecanismelor imunităţii celulare: vaccinul BCG (împotriva tuberculozei).

[modifică] După conţinutul biologic

* Vaccinuri care conţin microorganisme vii atenuate
* Vaccinuri care conţin microorganisme inactivate
* Vaccinuri care conţin componente microbiene purificate, proteice sau polizaharidice conjugate proteic
* Vaccinuri care conţin proteine recombinate
* Vaccinuri care conţin anatoxine

[modifică] După specia ţintă

* Vaccinuri de uz uman
* Vaccinuri de uz veterinar

[modifică] Vaccinarea la om
[modifică] Istoric
Variolă

Din cele mai vechi timpuri au existat încercări de a preveni bolile contagioase cu mortalitate ridicată, cum ar fi variola, cu o rată a mortalităţii de 30%. Într-un text din jurul anului 1500 î.e.n., există descrierea unui procedeu empiric de imunizare împotriva variolei (variolizarea), care îi este atribuit lui Dhanwantari, părintele medicinei vedice:

Se ia pe vârful unei lanţete lichidul pustulei şi se fac înţepături în braţ, între umăr şi cot, până când apare sângele; pe urmă se amestecă lichidul cu sânge, după care febra va apărea.

În secolul III î.e.n., în China şi India se practica o metodă de variolizare, folosindu-se un fel de liofilizat primitiv: se luau cruste de la bolnavi, se măcinau, şi pulberea obţinută se administra celor sănătoşi prin insuflaţie nazală. În Tibet, variolizarea se practica prin scarificare cu un mănunchi de ace înmuiate în lichidul pustulos. Metoda s-a răspândit în Asia. În 1718, lady Mary Wortley Montague, soţia ambasadorului britanic în Imperiul Otoman, descrie un procedeu similar de variolizare a copiilor, utilizat în Turcia. Îşi supune copilul acestui procedeu şi se preocupă de popularizarea lui. Metoda de variolizare prin scarificare s-a răspândit în secolul XVIII în Europa şi SUA. Variolizarea avea drept rezultat o infecţie mai puţin gravă, cu o rată a mortalităţii de zece ori mai mică decât cea asociată infecţiei naturale. Numărul de decese ca urmare a aplicării acestui procedeu era totuşi ridicat.

Şi în Ţările Române se practicau diferite metode preventive împotriva variolei. În Transilvania şi Valahia se practica un procedeu numit ultuire (var. altuire, oltuire): se scăldau copiii nou-născuţi în lapte provenit de la vacile bolnave de variola vacilor, care aveau pe uger pustule de variolă. În Banat se practica o metodă de variolizare care a fost descrisă de italianul Francesco Griselini, în lucrarea sa din anul 1780, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei:

Acolo unde se ştie că în sat ori în vecinătate un copil ar avea vărsatul cel bun, numit de români „bubat ăl mare” sau erupţia cea mare, se cumpără de la mamă, potrivit vechiului obicei, substanţa secretată - de un creiţar pentru un singur copil, de doi sau trei creiţari dacă trebuie inoculaţi mai mulţi copii. Mai întâi se cercetează dacă bubele sunt de natură bună ori rea, numite de români „bubat ăl mic”, adică erupţia cea mică. Dacă se constată că sunt de natură bună, o astfel de pustulă este spartă cu un ac, iar substanţa se stoarce într-o cutiuţă de lemn tare, anume confecţionată în acest scop. Grăbind acasă cu această secreţie, ea este administrată în mai multe feluri: fie că se toarnă pe partea cea mai cărnoasă a braţului copilului care urmează a fi inoculat, frecându-se cu o bucată de pânză spartă, atâta vreme până ce porţiunea se înroşeşte şi se inflamează, fie că se produce o mică rană în acelaşi loc şi se varsă o picătură din otrava de bubat, legându-se apoi rana cu o bucată de pânză veche. Cu asta totul s-a terminat.

La sfârşitul secolului XVIII, pe când era ucenicul unui chirurg de ţară în Berkeley, Edward Jenner (1749 – 1823), observă că mulgătoarele de la ferme, care se îmbolnăveau de vaccină (variola vacilor, care produce o formă uşoară de boală la om, limitată la o erupţie pustuloasă pe mâini), nu se mai îmbolnăveau ulterior de vărsatul negru (variola umană). Jenner îşi continuă studiile medicale la Londra, sub îndrumarea profesorului John Hunter. Se pare că i-a vorbit profesorului său despre observaţiile sale, iar acesta i-ar fi replicat: Nu te gândi, Jenner, încearcă! Se reîntoarce în Berkeley pentru a practica medicina. În luna mai a anului 1796, la o fermă din împrejurimi izbucneşte o epidemie de vaccină (variola vacilor). Şi Jenner are ocazia să experimenteze un procedeu empiric, asemănător cu variolizarea, dar folosind lichid din pustulele unei femei bolnave de variola vacilor. Pe 14 mai 1796, el face două incizii mici în braţul unui băieţel de 8 ani, James Phipps, peste care aplică puroi colectat dintr-o pustulă a unei mulgătoare bolnave de variola vacilor. La locul inciziei s-a produs o pustulă asemănătoare celei din variolă, care s-a vindecat în scurt timp. Pentru a verifica eficienţa procedurii, şase săptămâni mai târziu, pe 1 iulie, Jenner îl infectează deliberat pe Phipps cu variolă umană, dar Phipps nu face boala. Încurajat de acest rezultat, Jenner repetă experienţa pe încă 8 copii, inclusiv fiul său, obţinând acelaşi efect. Întocmeşte un raport, pe care îl trimite la Royal Society. Raportul este respins, deoarece argumentaţia este considerată insuficientă. După mai multe experimente, Jenner îşi completează lucrarea şi o publică singur, sub titlul Anchetă asupra cauzelor şi efectelor vaccinei variolei, o boală care a fost descoperită în unele comitate din vestul Angliei, în special în Gloucester, şi cunoscută sub denumirea de „variola vacilor”.

Jenner a denumit vaccin substanţa folosită pentru transmiterea variolei vacilor, după denumirea în limba latină a acestei boli (lat. vaccinia, derivat din lat. vacca - vacă). El a denumit vaccinare procedeul utilizat pentru protejare împotriva variolei. Lumea medicală, reticentă la început, a sfârşit prin a accepta metoda de vaccinare a medicului englez, care s-a extins rapid în Europa, deşi cauza bolii rămânea necunoscută. Cu toate acestea, vaccinarea a întâmpinat o serie de dificultăţi la începutul secolului XIX, legate de ruperea lanţului de propagare a vaccinului şi de transmiterea sifilisului, ca urmare a vaccinării prin metoda braţ-la-braţ. În 1805 se dezvoltă o nouă tehnică de producere a vaccinului (din piei de vite bolnave de variola vacilor), care înlătură pericolul contagiunii inter-umane cu alte boli. Această tehnică înlocuieşte treptat tehnica lui Jenner, vaccinarea braţ-la-braţ fiind interzisă în Anglia la sfârşitul secolului XIX.

În prima jumătate a secolului XIX vaccinarea rămâne o metodă empirică, cu aplicabilitate limitată la o singură boală: variola. Abia în a doua jumătate a secolului XIX, fenomenul capătă o explicaţie ştiinţifică. În 1857, Louis Pasteur demonstrează că bolile infecţioase sunt produse de microorganisme, care pot fi crescute şi studiate. El formulează teoria germenilor patogeni în anul 1864. În 1876, Robert Koch descoperă agentul etiologic al antraxului (Bacillus anthracis) şi, în 1881, agentul TBC, (Mycobacterium tuberculosis). În 1880, Pasteur dovedeşte că se poate asigura protecţie împotriva bolilor infecţioase prin injectarea unor microorganisme atenuate în corp. După câteva probe reuşite pentru prevenirea holerei, antraxului şi erizipelului porcin, în 1881, Pasteur, împreună cu Emile Roux, reuşeşte să prepare primul vaccin împotriva antraxului şi, în 1885, primul vaccin împotriva rabiei, deschizând calea imunizării active fundamentate ştiinţific. În semn de omagiu faţă de Edward Jenner, Louis Pasteur propune ca numele de vaccinare să fie extins la toate procedurile de protejare împotriva maladiilor prin inocularea unei substanţe externe.

Prin diversificarea vaccinurilor şi extinderea metodelor de preparare şi a gamei de boli acoperite, la sfârşitul secolului XIX apar primele programe naţionale de vaccinare. În aceeaşi perioadă se descoperă şi prima metodă de imunizare pasivă, seroterapia. În 1890 Paul Ehrlich, Emil von Behring şi Shibasaburo Kitasato reuşesc să folosească cu succes seruri imune contra difteriei şi tetanosului. Acestor studii de imunizare pasivă prin seroterapie le vor urma programe de imunizare activă prin vaccinare.

În 1896, Pfeiffer şi Kolle în Germania şi Wright, în Anglia, concep primul vaccin pentru uz uman împotriva febrei tifoide. Wright evaluează eficienţa vaccinării pe 2.835 voluntari din armata britanică. Rezultatele obţinute determină Armata Britanică să ia decizia de a vaccina toate trupele care se îmbarcau pentru Războiul cu burii, din Africa de Sud (1899-1902). După sfârşitul Primului Război Mondial, vaccinarea împotriva febrei tifoide, deşi nu era obligatorie, a fost larg răspândită în Armata Britanică.

În secolului XX, tehnicile de imunizare cunosc un progres fără precedent. În 1908, Albert Calmette şi veterinarul Camille Guérin încep să lucreze la obţinerea unui vaccin împotriva tuberculozei, pornind de la un tip de Mycobacterium bovis patogen izolat dintr-o leziune de mastită tuberculoasă a unei vaci. Prin pasaje repetate pe animale (reinjectări) la fiecare 3 săptămâni, timp de 13 ani, bacilul îşi pierde virulenţa, păstrându-şi însă capacitatea imunogenă. Vaccinul antituberculos pentru uz uman, cu bacil tuberculos bovin atenuat, este introdus în practica medicală în anul 1921, sub denumirea de vaccin BCG (prescurtare de la bacilul atenuat, numit bacil Calmette-Guerin). Folosirea lui se extinde rapid. În 1930, la Lübeck se produce un accident de vaccinare de proporţii: mor de tuberculoză 25% din cei 251 de copii vaccinaţi cu un lot de vaccin BCG contaminat accidental în laborator cu bacili tubesculoşi virulenţi. Accidentul postvaccinal este urmat de procesul Calmette, în care vaccinul BCG este incriminat iniţial drept cauză a deceselor. Eroarea este descoperită şi vaccinul BCG este reabilitat.

În 1923, Alexander Glenny şi Barbara Hopkins arată că formolul poate fi utilizat pentru eliminarea virulenţei toxinei difterice. În acelaşi an, Gaston Ramon descoperă că produsul obţinut prin tratarea chimică a toxinei difterice cu formaldehidă este lipsit de toxicitate, dar îşi păstrează puterea imunogenă specifică. Vaccinurile obţinute prin acest procedeu chimic de eliminare a virulenţei toxinelor sunt cunoscute sub numele de anatoxine (în ţările de limba engleză se foloseşte denumirea de toxoizi). Primele vaccinuri cu anatoxină au fost introduse de Gaston Ramon: vaccinul antidifteric (1923) şi vaccinul antitetanic (1927).

Dezvoltarea vaccinurilor împotriva febrei galbene (antiamarilice) a început cu izolarea, în 1927, a tipurilor Asibi şi franceze. Iniţial s-au dezvoltat vaccinuri inactivate, care nu au oferit rezultatele aşteptate. Ulterior s-au dezvoltat vaccinuri cu virus viu atenuat, care s-au dovedit eficiente.

În 1935, pornind de la un virus din tipul Nakayama izolat de la un pacient, s-a dezvoltat un vaccin împotriva encefalitei japoneze, pe creier de şoareci nou-născuţi. Vaccinarea a avut ca rezultat scăderea numărului de cazuri de îmbolnăvire.

După Al Doilea Război Mondial sunt descoperite şi intră în uz cel puţin 22 de vaccinuri. La sfârşitul anilor 1940 sunt disponibile primele vaccinuri împotriva tusei convulsive, boală numită şi pertusis. Sunt vaccinuri celulare, la a căror elaborare se lucra din anii 1930. La sfârşitul secolului XX vor fi descoperite vaccinurile pertusis acelulare, cu mai puţine riscuri şi efecte secundare. În prezent există tendinţa, în ţările dezvoltate, ca vaccinul celular să fie înlocuit cu vaccinul acelular.
Rujeolă

În 1950, Koprowski testează pe om primul prototip de vaccin polio viu, dezvoltat pornind de la un tip viral de la şoarece. Primul vaccin comercializat împotriva poliomielitei a fost însă vaccinul poliomielitic injectabil compus din viruşi inactivaţi (VPI), descoperit de Jonas Salk. Vaccinul a fost dezvoltat pornind de la o tehnică de cultură a ţesuturilor pusă la punct de John Enders, Thomas Weller şi Frederick Robbins. La scurtă vreme Albert Sabin introduce vaccinul poliomielitic oral constituit din tipuri virale atenuate (VPO). Mult mai avantajoase ca preţ şi mai uşor de administrat, vaccinurile orale împotriva poliomielitei au larg fost folosite în campania OMS de eradicare a poliomielitei, permiţând eradicarea poliomielitei în multe ţări ale lumii.

În anul 1954, Enders şi Peebles descoperă virusul rujeolei (pojarului). Imediat după descoperirea virusului, Enders şi colectivul său demarează cercetarea vizând producerea unui vaccin împotriva bolii. La sfârşitul anilor 1950 reuşesc să producă un vaccin cu virus rujeolos viu atenuat, după pasaje succesive ale tulpinii virale Edmonston B pe diferite culturi de celule. Către jumătatea anilor 1960 apare un nou tip de vaccin, hiper-atenuat, premergător al vaccinurilor anti-rujeolice din zilele noastre. În prezent vaccinarea împotriva rujeolei (pojarului) se face cu vaccinuri vii atenuate, pentru producerea cărora se foloseşte una dintre cele 3 tulpini de virus rujeolos atenuat: tulpina Schwarz, tulpina Moraten şi tulpina Edmonston Zagreb.

În 1982 apar primele vaccinuri eficiente împotriva hepatitei B, dezvoltate folosind antigen HBs colectat din plasma pacienţilor cu infecţii cronice. Ulterior s-au dezvoltat tehnologii recombinate pentru producerea antigenului HBs pe scară largă. Astăzi se folosesc vaccinuri recombinate, produse prin inginerie genetică la preţuri relativ reduse. Introducerea vaccinării profilactice de masă împotriva hepatitei B a fost recomandată de OMS din 1991. În ţările în care vaccinarea a fost introdusă în programele naţionale de imunizare, s-a înregistrat o scădere remarcabilă a incidenţei hepatitei B printre nou-născuţi, copii şi adolescenţi. Totuşi, hepatita B rămâne o problemă majoră de sănătate publică deoarece nu toate ţările au introdus vaccinarea obligatorie împotriva bolii.

În anii '90 au fost dezvoltate vaccinuri împotriva rotavirusurilor responsabile de unele gastroenterite infecţioase, frecvente la sugari şi copiii mici.


Comparaţie între numărul anual de îmbolnăviri în SUA, înainte şi după introducerea programelor de vaccinare (Sursa: The Scientist) Boala Înainte de
introducerea
vaccinării
(anul) După
introducerea
vaccinării
(anul)
Difterie 175.885
(1922) 1
(1998)
Haemophilus Influenzae tip B 20.000
(1982) 54
(1998)
Tuse convulsivă 147.271
(1925) 6.279
(1998)
Rujeolă 503.282
(1962) 89
(1998)
Oreion 152.209
(1968) 606
(1998)
Variolă 48.164
(1904) 0
(1998)
Rubeolă 47.745
(1968) 345
(1998)

Programele de vaccinare în masă au avut un impact considerabil în medicina preventivă, contribuind la reducerea numărului de cazuri de difterie, tetanos, tuse convulsivă, rujeolă, rubeolă, oreion şi hepatită virală B în majoritatea ţărilor industrializate.

Eficienţa vaccinării este demonstrată prin dovezi statistice, care indică fără dubii o scădere importantă a numărului de cazuri de îmbolnăvire prin agenţi infecţioşi acoperiţi de vaccinuri, după introducerea vaccinării în masă. Cel mai semnificativ rezultat obţinut până în prezent printr-un program de vaccinare în masă a fost eradicarea variolei, recunoscută oficial de Organizaţia Mondială a Sănătăţii la 9 decembrie 1979. Ultimul caz de variolă naturală din lume a fost înregistrat în Somalia la data de 26 octombrie 1977.

În prezent, există 26 de boli infecţioase care pot fi prevenite prin vaccinare, dar acest număr este în creştere. Sunt în curs de desfăşurare sute de proiecte de cercetare pentru dezvoltarea de noi vaccinuri. Poliomielita este în curs de eradicare, printr-un program al O.M.S., obiectivul propus fiind obţinerea certificării mondiale a eradicării poliomielitei, până la sfârşitul anului 2008. Chiar dacă acest termen se va prelungi, eradicarea poliomielitei va deveni, cu siguranţă, o certitudine în anii următori.
[modifică] Vaccinări cu obligativitate generală

Sunt vaccinările cuprinse în programele naţionale de vaccinare ale fiecărei ţări, care sunt obligatorii pentru toată populaţia ţării respective şi se efectuează gratuit. În continuare ne vom referi la vaccinările obligatorii care se efectuează în România.

* Vaccinarea BCG

Profilaxia primară a tuberculozei (TBC) se face prin vaccinare cu bacilul Calmette Guerin (BCG), Mycobacterium bovis viu, atenuat. Eficienta vaccinului este controversata. Rata de protecţie în diferite ţări ale lumii, variază de la 0 la 80 %, în funcţie de prevalenţa bolii şi de eficacitatea vaccinării. În unele ţări, de ex. în SUA, nu se foloseşte vaccinarea BCG de rutină, datorită scăderii numărului cazurilor de tuberculoză si din cauza reacţiilor adverse, care pot fi grave.

Vaccinul BCG se administrează în doză unică, intradermic, în regiunea deltoidiană, nou născuţilor cu greutatea la naştere mai mare de 2500 grame, între vârsta de 2-7 zile şi 2 luni. În clasa a VIII-a (la vârsta de 13-14 ani) se administrează o nouă doză de vaccin BCG, numai dacă rezultatul testării IDR la tuberculină este negativ (sub 9 mm). Injecţia este foarte dureroasă. Reacţia postvaccinală poate fi destul de neplăcută, iar timpul de vindecare al leziunii postvaccinale poate ajunge şi la 6 luni, în caz de ulceraţie si abces. Intensitatea reacţiei postvaccinale creşte odata cu vârsta, de aceea în ultimii ani s-a renunţat la vaccinarea din clasele a VIII-a şi a XII-a.

Din cauza eficienţei controversate a vaccinului BCG şi a efectelor secundare ale acestuia s-a încercat producerea unui nou vaccin împotriva tuberculozei, folosind ADN recombinat (fragmente foarte apropiate de ADN-ul nativ sau chiar micobacterii atenuate) însă, la testarea pe modelele animale, rezultatele obţinute s-au dovedit inferioare celor obţinute cu vaccinul BCG.

* Vaccinarea DiTePer (împotriva difteriei, tetanosului şi tusei convulsive)

Este obligatorie la vârsta de 2, 4, 6 luni, cu rapelul 1 la vârsta de 12 luni şi rapelul 2 între 30-36 de luni. Seroconversia este maximă după minim 3 doze vaccinale, iar riscul de îmbolnăvire scade cu 96-97% între 1 şi 4 ani. Vaccinul furnizat în cadrul programului naţional de imunizări este un trivaccin ce conţine anatoxină difterică purificată, anatoxină tetanică purificată şi Bordetella pertusis inactivată (vaccin pertusis celular). Convulsiile apar la aproximativ 57 / 100.000 doze de vaccin pertusis celular, riscul fiind mai mare la copii cu istoric familial de convulsii. Encefalopatia acută este semnalată la 6,8 / 1 milion de doze de vaccin pertusis celular, cu risc maxim de deces în primele 7 zile.

Există posibilitatea de a opta pentru variante de vaccinuri cu componentă pertusis acelulară. Aceste vaccinuri se pot procura, contra cost, din farmacii. Se administrează după aceeaşi schemă de vaccinare. La formele acelulare de vaccin pertusis (DTaP) reacţiile adverse locale şi sistemice sunt semnificativ scăzute, comparativ cu vaccinurile DTP celulare clasice.

* Vaccinarea DT (împotriva difteriei şi tetanosului)

Se efectuează cu vaccin bivalent ce contine anatoxină difterică purificată şi anatoxină tetanică purificată. Vaccinul DT se administrează fie ca doză de rapel la copilul mare, după primovaccinarea DiTePer din primii ani de viaţă, fie ca primovaccinare la copiii mari şi adulţii nevaccinaţi sau cu antecedente incerte de vaccinare. Pentru rapelurile la adulţii corect vaccinaţi anterior se folosesc vaccinurile dT, care conţin o cantitate de anatoxină difterică mai mică decât vaccinul DT, suficientă pentru a menţine imnitatea dobândită prin vaccinările anterioare.

La copilul mare corect imunizat anterior, se administrează o doză de DT în clasa I (la vârsta de 6-7 ani) şi în clasa a VIII-a (la 13-14 ani).

La copiii mari şi adulţii nevaccinaţi sau cu antecedente incerte de vaccinare, se efectuează primovaccinarea DT cu acelaşi număr de doze şi aceleaşi intervale de administrare ca la vaccinarea DTP.

La adulţii corect imunizaţi anterior, se administrează doze de rapel la interval de 10 ani cu vaccin dT.

La gravide, se administrează o doză de vaccin dT în luna a 8-a de sarcină. Vaccinarea se efectuează în scopul de a asigura un titru de anticorpi materni care să confere imunitate pasivă nou născutului şi sugarului mic, până la vârsta la care acesta poate fi vaccinat (2 luni). Nu este necesară revaccinarea la sarcinile ulterioare, ci conform schemei pentru adulţi (rapeluri cu dT la intervale de 10 ani).

In SUA există două variante de imunoprofilaxie DT la adult, inclusiv la femeile gravide.
1. – Adulţii nevaccinaţi sau cu antecedente incerte de vaccinare DT, primesc o nouă serie de vaccin DT (3 doze: primele 2 administrate la un interval de cel puţin 4 săptămâni, iar ultima la un interval de 6-12 luni de la a 2-a doză). Dacă ultima serie completă a fost efectuată cu cel puţin 10 ani în urmă, vaccinul se administrează în doză unică.
2. – La persoanele care au efectuat complet întreaga schemă pediatrică, inclusiv administrările pentru adolescenţi sau adulţi tineri, se efectuează o singură administrare la 50 ani. (The American College of Physicians (ACP) Task Force on Adult Immunization ).

* Vaccinarea antipolio

Primovaccinarea se face la vârsta de 2, 4, 6 luni, urmată de rapelul 1 la vârsta de 12 luni şi rapelul 2 la vârsta de 9 ani (clasa a 3-a).

Pentru programul naţional de imunizări se foloseşte VPO (vaccin polio oral, cu virusuri polio vii atenuate), preparatul VPOT. Trei doze vaccinale de VPO oferă o protecţie de 95-100% împotriva celor 3 tipuri de virus polio. Deoarece vaccinarea se face pe cale orală, nu se administrează copiilor cu tulburări digestive importante (diaree), decât după remisiunea acestora.

Riscuri asociate cu vaccinul polio oral cu virusuri vii atenuate

Riscul de paralizie poliomielitică postvaccinală după administrarea de VPO este estimat la 1 / 2,5 milioane doze vaccinale (circa 8 cazuri / an în SUA şi aprox. 15 cazuri / an în România). În afară de poliomielita paralitică postvaccinală, VPO poate fi responsabil şi de apariţia sdr. Guillain–Barré. La persoanele cu imunodeficienţe (de ex. SIDA), virusul din VPO poate provoca infecţii invazive şi deces.

VPO prezintă risc de contaminare a mediului cu poliovirusuri, datorită excreţiei în mediu şi circulaţiei de poliovirus derivat din vaccin. S-au raportat cazuri de poliomielită cu poliovirus derivat din vaccin la subiecţii neimunizaţi. Din acest motiv copiii vaccinaţi recent cu VPO trebuie izolaţi în saloane separate, în cazul internării în spital.

Tendinţe actuale în vaccinarea antipolio

În ţările dezvoltate vaccinarea pe cale orală cu VPO ce conţine virusuri vii atenuate a fost înlocuită cu vaccinarea pe cale injectabilă cu VPI ce conţine virusuri polio inactivate, cu imunogenitate similară şi efecte secundare minime. În cazul VPI, administrate injectabil, este evitat pasajul digestiv al virusurilor din vaccin şi excretarea lor în mediu prin fecale. Se micşorează astfel riscul de contaminare a mediului cu poliovirusuri provenite din vaccin, limitând transmiterea poliovirusurilor sălbatice parţial inactivate (derivate din VPO) la persoanele susceptibile. Pe plan mondial există tendinţa înlocuirii vaccinului VPO cu VPI, în schemele naţionale de vaccinare din ţările dezvoltate. În România, VPI se foloseşte în programul naţional de imunizare numai pentru copiii instituţionalizaţi (din maternităţi, spitale şi leagăne de copii). Pentru copiii crescuţi în familie există posibilitatea de a opta pentru variante de vaccinuri cu componentă VPI. Aceste vaccinuri se pot procura, contra cost, din farmacii. Se administrează conform calendarului naţional de vaccinări, după aceeaşi schemă de vaccinare ca şi VPO.

* Vaccinarea antihepatită B

Dacă în SUA se acceptă că riscul de infecţie este ridicat doar la copiii născuţi din mame cu AgHBs pozitiv, pentru ceilalţi copii riscul rămânând scăzut până la adolescenţă, în România CDC Atlanta consideră că infecţia cu virus hepatitic B este practic endemică, fiind prezentă la toate grupele de vârstă.

Numeroase studii au demonstrat că vaccinul anti-HB, administrat copiilor cu mame AgHBs pozitive, are o eficacitate de 62-92% în funcţie de doză, interval de administrare, tip de vaccin şi starea antigenului matern.

Eficacitatea imunizării folosind vaccinul combinat cu imunoglobulină anti-HB (IGHB) este mai ridicată decât la vaccinul simplu.

Eficacitatea vaccinului se păstrează pe o perioadă ce variază între 3 şi 11-12 ani, în ciuda scăderii nivelului anticorpilor. În România, vaccinul anti-HB se administrează la 2 ore de la naştere, la 2 luni şi la 6 luni, urmat de un rapel la vârsta de 9 ani (în clasa a III-a).

* Vaccinarea ROR (împotriva rujeolei, oreionului şi rubeolei)

A fost introdusă în schema de imunizare din România din 2004, înlocuind vaccinarea antirujeolică simplă. Se administrază o primă doză la vârsta de 12-15 luni, urmată de un rapel la vârsta de 6-7 ani (în clasa I). Se folosesc trivaccinuri cu virusuri vii atenuate. O singură doză de vaccin este foarte eficientă împotriva rujeolei, oreionului şi rubeolei, folosirea sa ducând la scăderea semnificativă a incidenţei celor 3 boli. Eşecuri de imunizare apar în aprox. 5% din cazuri, în cazul în care primovaccinarea se efectuează după vârsta de 15 luni. Revaccinarea previne apariţia rujeolei, chiar şi la cei la care nu s-a realizat seroconversia la prima vaccinare.

Efectele secundare sunt în general uşoare, la indivizii sănătoşi. Rareori pot apărea trombocitopenie, urticarie sau anafilaxie (0,1-5 per 100.000 din cazuri). La copiii cu sistemul imunitar compromis (sindroame de imunodeficienţă), folosirea vaccinurilor cu virusuri vii atenuate prezintă risc de deces cauzat de infecţia virală cu virusul din vaccin.
[modifică] Vaccinări cu obligativitate selectivă

Nu vizează populaţia generală, fiind obligatorii doar pentru grupele de populaţie expuse la factori de risc suplimentari, conform reglementărilor Direcţiei de Sănătate Publică.

* Vaccinări efectuate în situaţii epidemiologice speciale

Se efectuează acolo unde există risc de izbucniri epidemice: vaccinare anti-tifoidică, anti-dizenterică, anti-hepatită A (de ex. în regiunile unde s-au produs inundaţii).

* Vaccinări de necesitate

Se efectuează preventiv, post expunere (de ex. vaccinarea antirabică şi antitetanică, în cazul muşcăturilor de animale, pentru prevenirea rabiei şi tetanosului, vaccinarea antitetanică cu o doză de rapel, în cazul plăgilor tetanigene, vaccinarea antirujeolică a contacţilor de rujeolă, în primele 5 zile de la contact).

* Vaccinări de interes regional

Sunt necesare pentru cei ce călătoresc în zone endemice pentru anumite boli: vaccinarea anti-amarilică (împotriva febrei galbene), anti-pestoasă (împotriva ciumei), antiholerică. Se efectuează în centre speciale.

* Vaccinări de interes profesional

Se efectuează la personalul care, prin natura profesiei, este expus riscului de a contacta diverse boli (vaccinare anti-hepatitică B la personalul medical; vaccinare anti-leptospirotică, anti-carbunoasă, antirabică la personalul din zootehnie etc.). Unele din aceste vaccinări se efectuează în centre speciale.

* Vaccinări efectuate la grupele de risc

Vizează selectiv grupele de populaţie cu risc crescut pentru forme grave de boală şi deces (bolnavi cronici sau vârste extreme: copii şi bătrâni). În România, se încadrează în această categorie vaccinarea antigripală.

* Vaccinări efectuate în funcţie de sex

Din această categorie fac parte: vaccinarea obligatorie a gravidelor în luna a VIII-a, cu o doză de rapel anti-diftero-tetanic (în scopul imunizării pasive a fătului, anticorpii materni trecând în sângele fetal, unde persistă şi după naştere, aproximativ până la vârsta de 6 luni), şi vaccinarea anti-rubeolică selectivă a fetelor (în clasa a VII-a), în scopul reducerii incidenţei rubeolei congenitale.
[modifică] Vaccinări opţionale

Sunt vaccinări pentru profilaxia bolilor pentru care există vaccin specific, dar care nu este inclus în programele obligatorii de imunizare. Se efectuează în completarea vaccinărilor obligatorii, costul fiind suportat de cel vaccinat. Există variaţii de la o ţară la alta: unele vaccinări, care sunt obligatorii în unele ţări, pot fi opţionale în alte ţări. Un exemplu este vaccinarea împotriva Haemophilus Influenzae de tip B, care este obligatorie la copii în majoritatea ţărilor din Uniunea Europeană, dar face parte din categoria vaccinărilor opţionale în România. Vaccinările din categoria celor cu obligativitate selectivă sunt opţionale pentru populaţia care nu corespunde criteriilor de selecţie (de ex. vaccinarea antigripală, obligatorie în România pentru persoanele cu anumite boli cronice şi persoanele peste 65 de ani, dar opţională pentru celelalte grupe de populaţie).

În România este disponibilă opţional efectuarea următoarelor vaccinări:

* Vaccinare împotriva Haemophilus influenzae tip b (Hib)

Vaccinurile conjugate cu Haemophilus Influenzae tip B se pot administra începând de la vârsta de 2 luni. Ideal este ca primo-vaccinarea să se efectueze la vârsta de 2, 4 şi 6 luni, cu un rapel la 12 luni.

La cei nevaccinaţi anterior cu vârste între 6-11 luni, primovaccinarea se efectuează cu 2 doze de vaccin, administrate la interval de 4-8 săptămâni.

La copiii în vârstă de peste 12 luni, nevaccinaţi, şi la adulţii care prezintă factori de risc (fumători, splenectomizaţi etc.) se administrează o singură doză de vaccin.

* Vaccinare antivariceloasă

Vaccinul varicelos se poate administra începând de la vârsta de 1 an. Primovaccinarea se realizează cu o doză unică de vaccin, la cei între 1-12 ani, şi cu 2 doze la interval de cel puţin 6 săptămâni, la cei peste 12 ani.

* Vaccinare antihepatitică A

Vaccinul hepatitic A se poate administra începând cu vârsta de 1 an şi 9 luni. Primovaccinarea se face cu 2 doze: o doză iniţială şi a II-a doză la un interval cuprins între 6-12 luni. Pentru asigurarea imunităţii pe termen lung este necesară administrarea unor doze de rapel la intervale de 10 ani.

* Vaccinare antigripală

Se poate efectua începând de la vârsta de 6 luni. Este indicată o administrare anuală de vaccin, înaintea sezonului gripal (pentru România, în perioada octombrie-noiembrie, anual).

* Vaccinare antipneumococică

Pentru detalii, vezi: Vaccin pneumococic.

Streptococus pneumoniae (pneumococul) este unul din principalii agenţi patogeni infecţioşi la vârsta copilăriei, precum şi la persoanele vârstnice şi/sau care au boli cronice. Pneumococul colonizează tractul respirator superior şi poate provoca următoarele tipuri de îmbolnăvire:
- infecţii respiratorii superioare, incluzând otita medie şi sinuzita
- pneumonie şi alte infecţii ale tractului respirator inferior
- infecţie diseminată invazivă (bacteriemie, septicemie şi meningită) care poate duce la deces.

Scopul vaccinării este de a preveni boala pneumococică invazivă cu ajutorul vaccinurilor pneumococice.

Grupe de risc la care este indicată vaccinarea antipneumococică
Persoane imunocompetente, în următoarele situaţii:
- vârste extreme: copii mici şi persoane de peste 65 de ani
- boli cardiovasculare cronice, boli pulmonare cronice sau diabet zaharat
- bolnavi cu alcoolism, boli hepatice cronice sau pierderi de LCR
- persoane care trăiesc în medii sociale defavorizate sau în condiţii de mediu speciale
- persoane cu asplenie anatomică sau funcţională
Persoane imunocompromise:
- persoane cu infecţie HIV
- bolnavi cu leucemie, limfom, boală Hodgkin, mielom multiplu, malignităţi generalizate
- bolnavi cu insuficienţă renală cronică, sindrom nefrotic, chimioterapie imunosupresivă, transplant de măduvă sau organe.

Vaccinarea antipneumococică la sugar şi copilul mic (2 luni-2 ani) se efectuează cu vaccin pneumococic conjugat heptavalent. Vaccinul conţine 7 antigene pneumococice polizaharidice conjugate cu CRM197 (o toxină difterică modificată). Ideal este ca vaccinarea să se înceapă la vârsta de 2 luni. În acest caz primovaccinarea cu 3 doze are o eficacitate de peste 95% împotriva bolilor pneumococice invazive cauzate de tulpinile acoperite de vaccin. Numărul de doze ce trebuie administrate depinde de vârsta la care se iniţiază vaccinarea, astfel:
- La sugarul sub 6 luni primovaccinarea se efectuează cu 3 doze de vaccin, care se poate administa începând de la vârsta de 2 luni, cu intervale de minim 1 lună între doze. Se recomandă o doză de rapel în al 2-lea an de viaţă.
- La sugarii între 6-11 luni primovaccinarea se efectuează cu 2 doze de vaccin administrate la un interval de minim 1 lună între ele. Se recomandă o doză de rapel în al 2-lea an de viaţă.
- La copii de 12-23 de luni primovaccinarea se efectuează cu 2 doze la un interval de cel puţin 2 luni între ele. Nu a fost stabilită necesitatea unui rapel.

Vaccinarea antipneumococică la adult şi la copilul peste 2 ani se poate efectua fie cu vaccin pneumococic conjugat heptavalent, fie cu vaccin pneumococic 23-valent, neconjugat, care conţine 23 de componente polizaharidice capsulare.

Administrarea vaccinului pneumococic conjugat nu înlocuieşte utilizarea vaccinurilor pneumococice polizaharidice 23-valente la copiii cu vârste de 24 de luni sau mai mari, din grupele de risc faţă de boală pneumococică invazivă. Copiilor din grupele de risc, cu vârste de 24 de luni sau mai mari, care au fost imunizaţi anterior cu vaccin conjugat heptavalent, trebuie să li se administreze ulterior vaccin pneumococic polizaharidic 23-valent, în scopul de a extinde imunitatea acestora faţă de mai multe tulpini de pneumococ. Intervalul minum dintre administrarea vaccinului pneumococic conjugat heptavalent şi administrarea vaccinului pneumococic polizaharidic 23-valent este de 8 săptămâni.

Gradul de eficacitate al vaccinului neconjugat variază între 21-81% (la adult), fiind cel mai scăzut la subiecţii imunodepresivi. La copiii cu vârsta între 2 şi 5 ani eficacitatea vaccinului neconjugat este de aproximativ 63%. Vaccinarea iniţială se efectuează începând de la vârsta de 2 ani, la categoriile de risc, cu o doză unică de vaccin, inclusiv la cei vaccinaţi anterior cu vaccin heptavalent. Este eficace pentru o perioadă de 4-5 ani. Pentru asigurarea imunităţii pe termen lung este necesară administrarea unor doze de rapel la intervale de 5 ani.

* Vaccinare antimeningococică

Neisseria meningitidis (meningococul) este un diplococ Gram negativ asociat, în general, unui portaj nazo-faringian asimptomatic, dar care poate provoca uneori infecţii localizate sau invazive. Boala meningococică cuprinde un grup de boli de gravitate variabilă, de la bacteriemie ocultă la septicemie fulminantă şi fatală. Are o distribuţie universală, apărând de obicei sub formă de cazuri sporadice, cu creşteri periodice ale incidenţei la intervale de 8-12 ani.

Majoritatea infecţiilor sunt produse de cinci serogrupuri (A, B, C, Y, W-135), clasificate după polizaharidul capsular. Serogrupurile A, B şi C sunt responsabile de 80-90% din cazurile de boală meningococică. Serogrupul A produce în mod obişnuit epidemii în aşa-numita „centură a meningitei” (Africa Ecuatorială, Orientul Mijlociu şi sud-estul Asiei). Serogrupul B predomină în Europa, America de Nord şi Australia, producând cazuri sporadice de boală sau endemii, cu un vârf de incidenţă a infecţiei la copiii sub 5 ani. Boala cu serogrupul C se manifestă frecvent epidemic, predominant în America de Sud, dar în ultimii ani s-a înregistrat o creştere a numărului de cazuri şi în Europa, Canada şi S.U.A., cu vârfuri de incidenţă la copiii sub 5 ani şi la adolescenţii între 15-19 ani. Serogrupul W135 a fost asociat recent cu izbucnirea unei epidemii printre persoanele aflate în pelerinaj la Mecca în anul 2000 (99 de cazuri).

Indicele de mortalitate în cazul bolii invazive, este, în medie, de 10%, fiind mai ridicat în caz de septicemie (meningococemie). Boala provocată de serotipul C se asociază cu un indice mai ridicat de septicemie şi mortalitate, în special la adolescenţi. Incidenţa bolii invazive variază mult în lume. De exemplu, în Canada, incidenţa bolii meningococice invazive este inferioara incidenţei altor infecţii bacteriene invazive, cum ar fi bolile pneumococice, în timp ce în Marea Britanie (înainte de introducerea vaccinării) incidenţa bolii meningococice invazive era de patru ori mai mare.

Până recent, vaccinurile meningococice erau compuse din polizaharide capsulare purificate adresate cel puţin unui serogrup (vaccinuri monovalente, bivalente şi tetravalente, dar nu şi pentru serogrupul B, prea puţin imunogen). Vaccinurile cele mai utilizate în lume erau vaccinul tetravalent A, C, Y, W-135 şi vaccinul bivalent A+C.

Deşi imunogene şi eficace la copilul mare şi la adult, aceste vaccinuri neconjugate sunt puţin imunogene la sugari, cărora nu le asigură protecţie îndelungată, din cauza incapacităţii lor de a suscita memoria imunologică la această grupă de vârstă.

Vaccinarea antimeningococică era considerată până recent a fi necesară doar în cazuri speciale: la contacţii cazurilor de meningită cu un serogrup cuprins în vacccin, la cei din categoriile de risc (enumerate la vaccinul antipneumococic), în epidemii, celor care călătoreau în zonele cu risc crescut (Africa, India, Arabia), peste vârsta de 2 ani. Vaccinul tetravalent se recomandă copiilor cu asplenie funcţională sau anatomică, cu deficienţe imunologice congenitale sau dobândite.

Vaccinarea antimeningococică azi

În prezent, pe lângă vaccinurile neconjugate, sunt omologate vaccinuri meningococice de grup C conjugate, de data aceasta sigure şi imunogene pentru sugar, copilul mic şi adult. Aceste vaccinuri au fost introduse recent (1999) în programele naţionale de imunizare din unele ţări europene, cum ar fi Marea Britanie şi Spania. Introducerea lor a favorizat o scădere imediată şi remarcabilă a bolii meningococice invazive în rândul cohortelor imunizate. Datorită riscului crescut de deces în cazul bolii meningococice invazive şi dată fiind inocuitatea, imunogenitatea şi eficienţa vaccinului, este recomandabil ca toţi copiii să fie imunizaţi cu un vaccin antimeningococic C conjugat, nu numai cei din grupele de risc.

Vaccinarea cu un vaccin meningococic C conjugat, se realizează astfel:

- La sugari, vaccinul se administrează la vârsta de 2, 4 şi 6 luni.
- La sugari între 4 şi 11 luni neimunizaţi anterior, li se recomandă 2 doze de vaccin la interval de cel puţin 4 săptămâni.
- La copii peste vârsta de 1 an, adolescenţi şi adulţi tineri neimunizaţi anterior se administrează o doză unică de vaccin.

Vaccinarea antimeningococică în România

Vaccinul meningococic C conjugat nu se comercializează deocamdată în România. Dintre vaccinurile neconjugate, în anul 2007 sunt disponibile pentru vaccinare opţională vaccinuri meningococice bivalente A+C (polizaharidice, neconjugate).

Imunizarea în context epidemiologic de focar (la contacţi) se poate face începând de la vârsta de 4 luni. (Pentru imunizare de lungă durată se recomandă un rapel după vârsta de 2 ani). Rata seroconversiei la copiii vaccinaţi sub vârsta de 2 ani cu vaccin neconjugat este mai scăzută pentru serogrupul C, dar este bună faţă de serogrupul A, chiar şi la sugarii vaccinaţi de la vârsta de 6 luni

Imunizarea în context general ne-epidemic cu vaccin neconjugat se poate face de la vârsta de 2 ani, când se obţine o rată optimă a seroconversiei cu o doză unică de vaccin neconjugat.

Efecte secundare: reacţiile sistemice sunt rare, iar cele locale apar în 10% din cazuri, cel mai frecvent fiind descris eritemul local, cu durată de 1-2 zile.
[modifică] Reacţii adverse şi efecte secundare postvaccinale

Orice incident medical care poate fi asociat temporal cu o vaccinare este o reacţie adversă postvaccinală. Legătura temporală între vaccinare şi efectul advers nu implică obligatoriu o relaţie cauzală. În funcţie de cauza lor, reacţiile adverse pot fi:

* Reacţii induse de vaccin: sunt efecte asociate cu proprietăţile intrinseci ale vaccinului şi cu răspunsul individual al organismului vaccinat, care din punct de vedere biologic, nu este de aşteptat să se producă în absenţa vaccinării.
* Reacţii potenţate de vaccin (reacţii care se pot produce şi în alte situaţii, la organismele susceptibile, dar care sunt precipitate de vaccinare)
* Defecte de fabricaţie sau erori de manipulare (vicii de producţie, manipulare sau administrare)
* Coincidenţe (reacţii care apar după administrarea unui vaccin, fără a se putea stabili o relaţie cauzală)

[modifică] Vaccinarea la animale
[modifică] Istoric
[modifică] Vaccinuri de uz veterinar
[modifică] Contribuţii româneşti în domeniul vaccinărilor
[modifică] Vezi şi

* Virus
* Bacterie
* Edward Jenner
* Listă de boli infecţioase frecvente


Teme la biologie
DROGURILE

Oamenii primesc droguri pentru a-si schimba gândirea, comportamentul si simturile. Aceste feluri de substante se numesc psihoactive si includ alcoolul si tutunul, la fel si drogurile naturale si produse. În trecut, majoritatea drogurilor folosite erau produse din plante naturale, asa ca tufa de coca pentru cocaina, opiu de mac pentru heroina si cannabis pentru hasis si marijuana. Mai recent, drogurile ca extazi sau LSD au început a fi produse pe cale sintetica de variate întreprinderi chimice.

-Marihuana
Cannabis (Cannabis sativa) cunoscut si cu denumirea de marijuana, este o planta de canepa originara din India. Este un rog crud, format din frunzele si semintele sale. Este de obicei uscat si faramitat apoi pus in pipe, sau sunt transformate in tigari (jointuri) pentru fumat. Drogul, cunoascut sub forma si de alte denumiri ca: iarba, ceai, majoarca, mai poate fi pus deasemenea in mancaruri sau bauturi.
Marijuana variaza in concentratia (taria) sa depinzand in mare parte de locul unde este cultivata, madul in care e cultivata, modul de preparare si de folosire. Ingredientul activ, tetrahydrocannabinal (THC), este prezent in ambele sexe, aat masculin cat si cel feminin, dar cea mai mare concentratie o are la floarea sexului feminin. Hashish, o forma mult mai puternica a drogului, este facut prin colectarea si uscarea rasinei, si este de aproximativ de opt ori mai puternic ca marijuana fumata in Statele Unite.
Mentionat pentru prima oara in ierbarul chinezesc datat din 2700 i.H, marijuana, mult timp a fost considerata valoroasa pentru analgesic, anestezic, antidepresiv antibiotic si sedativ. De oibicei era folosit in mod exetrn (balsam sau fumat), dar in secolul XIX a inceput sa ie administrat si in mod intern pentru tratarea ganoreii si altor boli. Efectele cannabisului, la cat de des este fumat, cantitatea care e fumata si modul in care reactioneaza corpul omenesc:

POZITIVE
- dispozitie ridicata
- relaxare, reducerea stresului
- cresterea starii de creativitate, filozifie sau a gandirii profunde ... vin ideile foarte usor.
- cresterea aprecierii fata de muzica
- cresterea poftei fata de mancare side bautura
- reducerea oboselii musculaturii. Senzatie de binedispunere, cresterea conexiunilor dintre minte si corp.
- reducerea gretii, raului de mare (folosire in scopuri medicale)

NEUTRE - cresterea apetitului foarte mult
- schimbari majore in constiinta
- senzatia de oboseala
- ochii inrositi (se produc la consumarea anumitor tipuri de cannabis si la fumatori ocazionali)
- uscarea gurii
- senzatii de blocare a memoriei
- dificultate de concentrare pe un anumit subiect
- tensiune faciala, a gatului si a gurii (intalnite destul de rar)

NEGATIVE: - rau de mare, greata
- transpiratie, astm, probleme de respiratie
- intampinearea unor probleme de pierdere a memoriei pe o durata scurta pe perioada efectului, si intr-o perioada de uz frecvent - rectii incetinite, foarte periculos mai ales in timpul conduslui sau in timpul folosirii anumitor masinarii
- hipertensiune si agitatie
- panica, dureri de cap
- confuzii, ametela
- stari paranoice din ce in ce mai frecvente
- posibilitatea dobandirii dependentei psihologice de cannabis La cei care fumeaza in fiecare zi aceste efecte se agraveaza aparand astfel reducerea senzatiei deplacere, dureri de cap, disconfort general, probleme cu somnul si o dorinta de a fuma din ce in ce mai mult. In multe tari posesia si folosirea cannabisului sunt ILEGALE. Nicioata sa nu treceti granita atat timp cat aveti in posesia voastra droguri.


VACCINURILE

Vaccinarea este o metodă de imunizare activă profilactică împotriva unor boli, prin inocularea unui vaccin.
Vaccinurile sunt preparate biologice dotate cu proprietăţi antigenice, care declanşează apariţia răspunsului imun la organismele supuse vaccinării.
Protecţia imunologică se instalează după interval de timp variabil de la inoculare (săptămâni, luni), în funcţie de vaccin, şi este de lungă durată (ani).
Vaccinarea şi termenul de vaccin au fost introduse în medicină de medicul generalist englez Edward Jenner, în anul 1796, cu ocazia descoperirii primului vaccin, împotriva variolei.

-Clasificare:
După mecanismul de acţiune:
* Vaccinuri care acţionează prin activarea mecanismelor imunităţii umorale (producerea activă de anticorpi specifici de către organismul vaccinat). Din această categorie fac parte majoritatea vaccinurilor.
* Vaccinuri care acţionează prin activarea mecanismelor imunităţii celulare: vaccinul BCG (împotriva tuberculozei).

După conţinutul biologic:
* Vaccinuri care conţin microorganisme vii atenuate
* Vaccinuri care conţin microorganisme inactivate
* Vaccinuri care conţin componente microbiene purificate, proteice sau polizaharidice conjugate proteic
* Vaccinuri care conţin proteine recombinate
* Vaccinuri care conţin anatoxine

După specia ţintă:
* Vaccinuri de uz uman
* Vaccinuri de uz veterinar

ROLUL REAL AL ANTIBIOTICELOR. REGULI DE ADMINISTRARE

Antibioticul a fost pentru prima oara folosit in 1940 si reprezentat un mare progres in medicina. Dar abuzul de antibiotice a dus la dezvoltarea unor bacterii mult mai rezistente care, in cele din urma n-au mai raspuns la tratament. In afara de acest lucru, un copil care urmeaza un tratament cu antibiotice atunci cand nu este necesar risca ca organismul sau sa se confrunte cu unele reactii adverse, cum ar fi problemele stomacale sau diareea.
Pentru a intelege cum functioneaza antibioticul, va trebui sa intelegem cele doua tipuri de germeni care duc la imbolnaviri: bacteriile si virusii. Desi unele bacterii si virusi pot duce la imbolnaviri asemanatoare din punct de vedere simptomatologic, felul in care aceste doua organisme se inmultesc si provoaca boala este total diferit.
Bacteriile sunt organisme vii formate dintr-o singura celula. Ele cauzeaza boala prin invadarea unui organsim uman sanatos sau a celulelor animalelor, ducand la producerea toxinelor sau multiplicandu-se –ceea ce va rezulta in dereglarea proceselor normale din organism. Antibioticele au efect impotriva bacteriilor deoarece ele actioneaza prin distrugerea acestor organisme vii prin stoparea cresterii si inmultirii acestora. In general acest lucru se produce prin distrugerea peretelui protector al bacteriilor.

Virusii nu sunt organisme vii- ei sunt colectii de molecule care pot trai si inmulti doar dupa ce au invadat alte celule vii. Unii virusi pot fi respinsi de sistemul de aparare al organismului inainte ca boala sa se poata produce, dar pentru altii,cum ar fi virusii ce produc gripa sau varsatul de vant, nu se poate face nimic. Deoarece nu sunt organisme vii si nu contin pereti celulari,virusii nu rapund la tratamentul cu antibiotice.

DESPRE TRANSPLANTURI

Transplantul de organe este una din cele mai interesante parti ale medicinei. El reprezinta de fapt inlocuirea unui organ care nu isi mai poate indeplini corect functiile (datorita unor procese patologice sau traumatisme) sau care devine chiar periculos pentru organism, cu altul sanatos, care poate prelua rolul celui bolnav. In vederea realizarii transplantului este necesara existenta a doua persoane cheie: primitorul (receptorul) si donatorul. Donatorul poate fi o persoana in viata sau o persoana recent decedata. Trebuie precizat insa ca nu toate organele organismului uman pot fi transplantate.

CELULELE STEM
Celulele stem - celulele de baza care stau la baza formarii vietii umane - sunt deja folosite cu succes ca parte a tratamentului pentru leucemia dezvoltata de copii si a unor forme variate de cancer, dar au, totodata, si potentialul de a trata alte boli serioase in viitor.
Aceste celule pot fi recoltate usor din cordonul ombilical al nou-nascutilor, cu niciun risc pentru mama si bebelus. Bancile private de tesuturi ofera, acum, posibilitatea viitorilor parinti de a colecta celule stem din cordonul ombilical al nou-nascutului imediat dupa nastere si le pot stoca pentru aproximativ 20 ani, ca un fel de “asigurare de sanatate a vietii” impotriva viitoarelor boli. Exista banci care recolteaza celule stem pentru adulti din maduva spinarii in loc de cordonul ombilical.

SISTEMUL LIMFATIC SI SANGELE

Sistemul limfatic contine vase limfatice, ganglioni si organele limfoide repartizate în diverse regiuni ale corpului.
Ganglionii limfatici sunt mici aglomerari celulare de forma rotunjita, cu diametrul de 10-15mm, distribuiti sub forma de ciorchini de-a lungul vaselor limfatice. Fiecare ganglion este compartiment în mai multi foliculi limfatici bogati în globule albe, cum sunt limfocitele si macrofagele. Limfa care patrunde în ganglioni este filtrata de foliculi limfatici si debarasata de eventualii sai agenti infectiosi.

Sangele: este un lichid vital existent in corpul oamenilor precum si in cel al animalelor, care hraneste toate organele si tesuturile corpului si elimina substantele nefolositoare sau reziduale din organism.Cunoscut si sub numele de "raul vietii", sangele este pompat de catre inima printr-un sistem de vase de sange, reprezentat de sistemul circulator.O persoana adulta are intre 5 si 6 litri de sange, ceea ce reprezinta 7-8% din greutatea totala a corpului. Cantitatea de sange prezenta in organismul unei persoane poate varia. In timpul deshidratarii, de exemplu la un maraton, volumul de sange prezent scade. In cazul unei sarcini insa, volumul de sange creste, deoarece sangele mamei trebuie sa transporte mai mult oxigen.
Rolul sangelui:

Sangele transporta oxigen de la plamani la toate tesuturile corpului, iar la intoarcere transporta substante nefolositoare, in special dioxidul de carbon la plamani, iar de aici CO2 este scos din organism prin intermediul expiratiei. Cand transportul de oxigen esueaza (sau nu are loc), persoana moare in cateva minute.Alimentele care au fost transformate de sistemul digestiv in proteine, grasimi si carbohidranti sunt de asemenea transportate la tesuturi de catre sange. Aceste nutrimente ofera energia necesara metabolismului precum si posibilitatea ca celulele sa-si indeplineasca functiile normale. Substantele reziduale produse in timpul metabolismului, cum ar fi acidul uric, sunt transportate de catre sange la rinichi, unde sunt transformate in urina, iar apoi sunt eliminate din organism (prin excretie).

ANALIZA SANGUINA

Analize biochimice - analiza proteinelor sanguine (proteine totale, proteinograma, probe hepatice, fibrinogen)
Proteinele sunt substante organice complexe ale materiei vii, care contin azot, sulf si fosfor. Ele sunt necesare pentru cresterea organismului pentru refacerea celulelor uzate, precum si pentru producerea de energie calorica, un gram de proteine producand 4 calorii. Majoritatea proteinelor din organismul omului provin din alimente bogate in proteine, fie de origine animala (carne, lapte, branza, oua), fie de origine vegetala (fasole, mazare, soia, linte etc.). Analiza proteinelor se face din serul sanguin. Exista mai multe feluri de analize care exploreaza diferite componente ale proteinelor, astfel: proteine totale, electroforeza, fibrinogenul, teste hepatice.

ANALIZA DE URINA

Primul produs biologic care s-a analizat in vederea punerii unui diagnostic a fost urina. Inca de acum 3000 de ani, medicii din antichtate stiau sa examineze urina si pe baza caracterelor sale fizice (cantitate, culoare, limpezime, sange, cheaguri, spuma, sediment) stabileau diagnosticul si chiar prognosticul bolilor.
Examenul fizic al urinei

Cantitatea de urina emisa in 24 ore depinde de ingestia de lichide, de pierderile de apa prin transpiratie si de functionalitatea aparatului urinar.

Valori normale
Adulti si copii peste 14 ani: 1000-1600 ml
Copii intre 8-14 ani: 800-1400 ml
Copii intre 5 -8 ani: 650-1000 ml
Copii intre 3-5 ani: 600-700 ml
Copii intre 1-3 ani: 500-600 ml
Copii nou-nascuti: 30-60 ml

Valori anormale
Cantitatea de urina peste 2500 ml/24h defineste poliuria.
Cantitatea de urina scazuta sub 500 ml/24h constituie oliguria.
In mod normal, cantitatea de urina eliberata ziua este mai mare decat cea din timpul noptii. Inversarea acestui raport este starea patologica denumita nicturie.

Aspectul
Urina normala este in general limpede. O urina tulbure in momentul eliminarii ei poate contine:
· Saruri (urati, oxalati, fosfati, carbonati)
· Mucus, puroi, epitelii, microbi
· Grasimi (aspect laptos)

INTELIGENTA EMOTIONALA

Inteligenţa emoţională este capacitatea personală de identificare şi gestionare eficientă a propriilor emoţii în raport cu scopurile personale (carieră, familie, educaţie etc). Finalitatea ei constă în atingerea scopurilor noastre, cu un minim de conflicte inter şi intra-personale.
Ne-am întrebat adeseori ce îi face pe unii oameni, cu un coeficient de inteligenţă mediu sau chiar scăzut, să reuşească în carieră. Ce ii face pe alţii, cu un IQ ridicat, să aibă eşecuri, să stagneze în carieră? Răspunsul la acest aparent paradox este modul în care fiecare dintre ei îşi foloseşte inteligenţa emoţională (EQ).
Chiar daca o persoană are suficiente cunoştinţe şi idei inteligente, daca nu îşi cunoaşte şi nu reuşeşte să-şi gestioneze emoţiile şi sentimentele, poate întâmpina dificultăţi în încercarea de a-şi construi relaţiile cu ceilalţi sau o carieră profesională de succes. Persoanele cu un înalt grad de autocunoaştere îşi dau seama cum sentimentele lor îi afectează, atât pe ei, cât şi pe cei din jur.
Dezvoltarea inteligenţei emoţionale ne permite să ne punem în valoare aptitudinile intelectuale, creativitatea. Ne asigură reuşita, atât în plan personal, cât şi în cel profesional.

GANDIREA CREATIVA

Gandirea creativa ofera unei persoane posibilitatea de a-si expune propria parere, folosindu-se de cunostintele sale sau de creativitate. Creativitatea unui individ tine de capacitatea lui de a rezolva intr-un mod aparte problemele si de a realiza ceva folosindu-se de ea.

SOMNUL SI VISELE

In timpul somnului, din omul adormit raman pe locul de odihna corpul fizic si corpul eteric, nu insa corpul astral si Eul. In somn, corpul eteric ramane unit cu corpul fizic si de aceea functiile biologice continua. Daca corpul fizic ar ramane singur, fara corpul eteric, acesta s-ar descompune . In somn se sting reprezentarile, suferinta si placerea , bucuria si mahnirea , facultatea de a exterioriza o viata constienta . In timpul starii de veghe , imaginile model pentru corpul eteric nu actioneaza cu deplina putere, corpul astral isi indeplineste munca de veghe numai inauntrul corpului fizic, in somn el actineaza asupra acestuia, dar din afara.
Dupa cum ,pentru hranire, corpul fizic are nevoie de lumea exterioara cu care se aseamana , tot astfel si corpul astral , pentru a se improspata, trebuie sa se desprinda de corpul fizic si eteric pentru a iesi in lumea spiritelor sa se hraneasca cu fluidele eterice din univers. Corpul fizic ar muri imediat daca este rupt de mediul ambiant caci corpul fizic al omului nu este decat o parte a Pamantului sau a Universului fizic, din acest punct de vedere el se raporteaza la Pamant ca un deget al mainii la corpul omenesc, despartind degetul de mana el nu mai poate sa se hraneasca si moare. Tot astfel si corpul astral, daca el nu s-ar desparti de corpul fizic si corpul eteric in timpul somnului, nu ar putea iesi in spatiu , nu s-ar putea reimprospata cu fluidul astral si astfel omul ar muri. In timpul starii de veghe corpul astral este smuls mediului sau , numai in somn el este intr-o lume asemanatoare lui. In starea de veghe este absorbit de corpul fizic si eteric pe care le umple peste tot , iar prin aceste organe corpul astral percepe lumea exterioara. In interiorul corpului el pastreaza numai imaginile model de care are nevoie corpul eteric caci in timpul somnului corpul astral primeste imaginile lumii care il inconjoara, traind in universul din care s-a nascut omul intreg, in univers aflandu-se izvorul imaginilor prin care omul primeste forma sa. In timpul starii de veghe sufletul-spirit inlocuieste imaginile model cu propriile sale modele. De indata ce simturile isi inceteaza activitatea , o forta creatoare isi face aparitia in om, este acelasi element creator care exista si in somnul fara vise si care atunci reprezinta starea sufleteasca opusa starii de veghe . In timpul somnului cu vise, corpul astral mai pastreaza o anumita legatura cu corpul fizic si corpul eteric printr-un cordon fluidic, daca se rupe si aceasta legatura atunci avem somnul fara vise, fara organele de simt corpul astral nu mai poate raporta just imaginile din vis la adevaratele fenomene si obiecte din lumea exterioara.